Eclesiastul 1

1 Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.
2 O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.
3 Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare?
4 Un neam trece, altul vine, și pământul rămâne veșnic în picioare.
5 Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.
6 Vântul suflă spre miazăzi și se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăși se întoarce și începe din nou aceleași rotiri.
7 Toate râurile se varsă în mare, și marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăși să pornească de acolo.
8 Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, și urechea nu obosește auzind.
9 Ce a fost va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
10 Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră.
11 Nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; și ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.
12 Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.
13 Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
14 Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt!
15 Ce este strâmb nu se poate îndrepta, și ce lipsește nu poate fi trecut la număr.
16 Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit și am întrecut în înțelepciune pe toți cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim, și mintea mea a văzut multă înțelepciune și știință.
17 Mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt.
18 Căci unde este multă înțelepciune este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere.