Cântarea cântărilor 8

1 O! de ai fi fratele meu, care a supt la țâțele mamei mele! Când te-aș întâlni în uliță, te-aș săruta, și nimeni nu m-ar ține de rău.
2 Te-aș lua și te-aș aduce acasă la casa mamei mele; ea m-ar învăța să-ți dau să bei vin mirositor, must din rodiile mele.
3 Mâna lui cea stângă să fie sub capul meu, și dreapta lui să mă îmbrățișeze! –
4 Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului: nu stârniți, nu treziți dragostea până nu vine ea. –
5 Cine este aceea care se suie din pustiu, rezemată de iubitul ei și zicând: „Te-am trezit sub măr; acolo te-a născut mama ta, acolo te-a născut și te-a făcut ea”? –
6 Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău; căci dragostea este tare ca moartea, și gelozia este neînduplecată ca Locuința morților; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.
7 Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, și râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreț.
8 Avem o soră micuță care n-are încă țâțe. Ce vom face cu sora noastră în ziua când îi vor veni pețitorii?
9 Dacă este zid, vom zidi niște zimți de argint pe ea; dar, dacă este ușă, o vom închide cu o scândură de cedru. –
10 Eu sunt un zid, și țâțele mele sunt ca niște turnuri; în ochii lui am fost ca una care a găsit pace.
11 Solomon avea o vie la Baal-Hamon; a închiriat-o unor păzitori; și fiecare trebuia să aducă pentru rodul ei o mie de sicli de argint.
12 Via mea, care este a mea, o păstrez eu. Ține-ți, Solomoane, cei o mie de sicli, și două sute fie celor ce păzesc rodul! –
13 Tu, care locuiești în grădini, niște prieteni își pleacă urechea la glasul tău: binevoiește și fă-mă să-l aud! –
14 Vino repede, iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munții plini de mirozne!