| 1 | Și acum!… Am ajuns de râsul celor mai tineri decât mine, pe ai căror părinți nu-i socoteam vrednici să-i pun printre câinii turmei mele. |
| 2 | Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mâinilor lor, când ei nu erau în stare să ajungă la bătrânețe? |
| 3 | Sfrijiți de sărăcie și foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite și pustii. |
| 4 | Smulg ierburile sălbatice de lângă copăcei și n-au ca pâine decât rădăcina de bucsău. |
| 5 | Sunt izgoniți din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după niște hoți. |
| 6 | Locuiesc în văi îngrozitoare, în peșterile pământului și în stânci. |
| 7 | Urlă printre tufișuri și se adună sub mărăcini. |
| 8 | Ființe mârșave și disprețuite – sunt izgoniți din țară. |
| 9 | Și acum, astfel de oameni mă pun în cântecele lor, am ajuns de batjocura lor. |
| 10 | Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în față. |
| 11 | Nu se mai sfiesc și mă înjosesc, nu mai au niciun frâu înaintea mea. |
| 12 | Ticăloșii aceștia se scoală la dreapta mea și îmi împing picioarele și își croiesc cărări împotriva mea ca să mă piardă. |
| 13 | Îmi nimicesc cărarea și lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor. |
| 14 | Ca printr-o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc sub pocnetul dărâmăturilor. |
| 15 | Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vânt, ca un nor a trecut fericirea mea. |
| 16 | Și acum, mi se topește sufletul în mine, și m-au apucat zilele suferinței. |
| 17 | Noaptea mă pătrunde și-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează. |
| 18 | De tăria suferinței, haina își pierde fața, mi se lipește de trup ca o cămașă. |
| 19 | Dumnezeu m-a aruncat în noroi și am ajuns ca țărâna și cenușa. |
| 20 | Strig către Tine, și nu-mi răspunzi; stau în picioare, și nu mă vezi. |
| 21 | Ești fără milă împotriva mea, lupți împotriva mea cu tăria mâinii Tale. |
| 22 | Mă ridici, îmi dai drumul pe vânt și mă nimicești cu suflarea furtunii. |
| 23 | Căci știu că mă duci la moarte, în locul unde se întâlnesc toți cei vii. |
| 24 | Dar cel ce se prăbușește nu-și întinde mâinile? Cel în nenorocire nu cere ajutor? |
| 25 | Nu plângeam eu pe cel amărât? N-avea inima mea milă de cel lipsit? |
| 26 | Mă așteptam la fericire, și când colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină, și când colo, a venit întunericul. |
| 27 | Îmi fierb măruntaiele fără încetare, m-au apucat zilele de durere. |
| 28 | Umblu înnegrit, dar nu de soare. Mă scol în plină adunare și strig ajutor. |
| 29 | Am ajuns frate cu șacalii, tovarăș cu struții. |
| 30 | Pielea mi se înnegrește și cade, iar oasele îmi ard și se usucă. |
| 31 | Harpa mea s-a prefăcut în instrument de jale, și cavalul meu scoate sunete plângătoare. |
