| 1 | Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaș, și zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua. |
| 2 | Cum suspină robul după umbră, cum își așteaptă muncitorul plata, |
| 3 | așa am eu parte de luni de durere, și partea mea sunt nopți de suferință. |
| 4 | Mă culc și zic: „Când mă voi scula? Când se va sfârși noaptea?” Și mă satur de frământări până în revărsatul zorilor. |
| 5 | Trupul mi se acoperă cu viermi și cu o coajă pământoasă, pielea-mi crapă și se desface. |
| 6 | Zilele mele zboară mai iuți decât suveica țesătorului, se duc și nu mai am nicio nădejde! |
| 7 | Adu-Ți aminte, Dumnezeule, că viața mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea. |
| 8 | Ochiul, care mă privește, nu mă va mai privi; ochiul Tău mă va căuta, și nu voi mai fi. |
| 9 | Cum se risipește norul și trece, așa nu se va mai ridica cel ce se coboară în Locuința morților! |
| 10 | Nu se va mai întoarce în casa lui și nu-și va mai cunoaște locul în care locuia. |
| 11 | De aceea nu-mi voi ține gura, ci voi vorbi în neliniștea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu. |
| 12 | Oare o mare sunt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu? |
| 13 | Când zic: „Patul mă va ușura, culcușul îmi va alina durerile,” |
| 14 | atunci mă înspăimânți prin vise, mă îngrozești prin vedenii. |
| 15 | Ah! aș vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase! |
| 16 | Le disprețuiesc!… nu voi trăi în veci… Lasă-mă, căci doar o suflare mi-e viața! |
| 17 | Ce este omul, ca să-Ți pese atât de mult de el, ca să iei seama la el, |
| 18 | să-l cercetezi în toate diminețile și să-l încerci în toate clipele? |
| 19 | Când vei înceta odată să mă privești? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul? |
| 20 | Dacă am păcătuit, ce pot să-Ți fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus țintă săgeților Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi? |
| 21 | Pentru ce nu-mi ierți păcatul și pentru ce nu-mi uiți fărădelegea? Căci voi adormi în țărână, și când mă vei căuta, nu voi mai fi!” |
